Plugarul pe care Gray l-a văzut trudind, soldatul care făcea parte din mulţimea răzvrătită a ducelui de Monmouth- fiecare dintre ei, o mulţime în sine, un mister al personalităţii- acestea nu au lăsat nici o amintire şi tot ce ştim despre ei este numai atât cât să ghicim şi să ne punem întrebări. Lucrurile prin care ne amintim un vechi prieten- râsul lui deosebit, felul în care îşi trecea mâna prin păr, fluieratul său pe stradă, umorul său- nu sperăm să le regăsim în istorie întocmai cum nu putem spera să citim ce era în inimile regilor pe jumătate uitaţi. Memoria lumii nu este un cristal limpede, strălucitor, ci o mulţime de fragmente sparte, câteva fine străfulgerări de lumină ce răzbat prin intuneric (David Lowenthal, Trecutul e ca o țară străină)
***
Cofetarul produce dulciuri: face tot felul de prăjituri, conservă toate tipurile de fructe, şi este arhitectul desertului. Construieşte ziduri, castele şi piramide din prăjituri şi bucăţi de zahăr. Este un Proteus în felul său, care reuşeşte să transforme multe lucururi; transformă acrul în dulce şi dulcele în acru; acoperă produsele verii şi cel mai cald anotimp al anului în gheaţă şi zăpadă artificială şi face deliciul ochiului cu aranjamentele lui şi pe cel al gustului cu aromele delicioase ale dulciurilor sale umede sau uscate. Este nevoie de multe cunoştinţe pentru a deveni cofetar, cu toate că nu îl consider unui dintre cei mai utili membri ai societăţii (R. Campbell, London Tradesman)
***
Fiiule, să te fereşte de beţie, capul şi rădăcina tuturor relelor, de curvie, de hoţie, de pizmă, de mânie, de înşelătorie, să nu mărturiseşti strâmb, să nu te bucuri de paguba altora, să nu râzi de sărac, să iubeşti pre vecinul tău, să cinsteşti pre mai marele tău, să fii blând şi smerit, să nu râzi fără socoteală, când vei vrea să faci primblare să cauţi oameni deopotrivă, să nu te însoţeşti cu mişeii, să ceri sfat la oameni înţelepţi şi mai în scurt să te fereşti de tot lucrul cela ce vatămă sufletul şi trupul. Fiiule, aceasta să o aibi în toată viiaţa ta scrisă pre lespezile inimii tale ceia ce te învăţ, de vei voi să trăeşti şi sufleteşte şi trupeşte. Biserica apururea s-o păzeşti, să iubeşti preoţii şi din cât îţi va da mâna, să faci milostenii, ca să aibi milă de la Hs. Dumnezeul nostru şi aicea în trecătoare viiaţa aceasta şi în viiaţa de veci ce va să fie. Amin.
Ioan dascăl ot mahalaoa Bateştii, părintele tău cel bun. Să asculţi învăţătura mea (Ioan Dobrescu către Thoma, fiul lui)
***
„This is not written for those who do, but for those who do not, know what is proper..”. Astfel îşi începea Alfred Guillaume Gabriel Orsay lucrarea despre bunele maniere în societate . Autorul considera că bunele maniere (în epocă se foloseşte termenul etiquette ) reprezentau o barieră socială împotriva impertinenţei şi a vulgarităţii, un zid împotriva acelor persoane care, în lipsa talentului şi a eleganţei, se încăpăţânau să se autoincludă într-un cerc social care le considera prezenţa insuportabilă. Tratatele de bune maniere erau dedicate acestor persoane pentru că ele nu înţelegeau ce li se cerea să facă şi cum să se comporte în anumite situaţii şi pentru că, de cele mai multe ori, autosuficienţa dăuna capacităţii lor de a se adapta şi educa.
